Vîntului. De data asta fără replici.

field-girl-hair-photography-wind-Favim.com-415835

Îți vorbesc ție pentru că știu că oriunde nu te-ai afla tu mă asculți. Cuvintele mele ajung la tine ca ecouri. Se lovesc de valuri, de oameni, de munți asemeni unor pahare sparte și cîteodată se mai întorc înapoi, la mine, aducînd nimic. Îți povestesc ție, cel care de nenumărate ori mi-ai împletit și despletit gînduri, mi-ai fluturat printre flori părul. Cel care de veacuri încă hoinar își poartă vesta peste lume. Doar că azi e altfel. Azi nu mai aștept nici un răspuns. Azi lasă-mă să-ți povestesc. Și să nu-mi legi cuvintele cu lanțuri, ci să le lași să plutească, ba chiar să fugă ca prizonierii evadați și apoi de-ai vrea, să le arunci în mare. Îți povestesc despre El.

EL încă nu cunoște ce înseamnă pentru mine să îi adorm în brațe, dar știe cu siguranță cum să-mi aducă soarele pe buze. EL poate să-mi ghicească în iris albastrul cerului și mai poate să îmi învelească trupul în cuvinte. Cuvintele lui mi-au fost din totdeauna scut.

El știe de ce pielea mea arde cînd mă atinge, și de ce tresar ori de cîte ori își primblă îndrăzneț buzele pe trupul meu. În gîndu-mi mulțumesc neîncetat vieții, probabil, că mi-a depășit granițele așteptărilor iar în schimb mi l-a dăruit pe El.

Mă definește. El face lucrurilor loc să se întîmple, iar eu pot să enumăr cu sufletul la gură ce sunt și ce pot fi numai respirînd cu El și prin El, și nu ce nu aș fi fără El. E complicat, știu. Dar tot ce vroiam să zic e că dincolo de toate nimicurile ce s-ar întîmpla în viața mea fără El, mi-e mai leste să ți le înșir pe cele ce se întîmplă datorită lui.

Îl iubesc și cu asta prefer să-mi hrănesc fiara din mine. Îl iubesc și-l simt mai organic decît îmi simt propria carne. Leg cumva liniile din palmele noastre în simbolul infinitului.

Se-ntînmplă dimineți și nopți între noi cînd ne suprapunem cu tot ce suntem. Poate că nu ți-am spus niciodată, dar crizele mele de absență sunt umplute de fapt cu pașii lui, cu gesturile lui, cu privirile lui. Încă se mai întîmplă zile cînd mă sincronizez cu lumea lui, cu El. Așa am învățat să-l iubesc prin tot ce este.

Am ajuns să-l iubesc pînă n-am știut să localizez prezentul. Am început să-l iubesc atît încît acum eu dorm în El.

 

Sunt FERICITĂ și restul…

Imagine

Știu că am lipsit mult și că pe lîngă toate aceste nu ți-am dat de știre măcar, dragule amic. Dar știi tu, dacă nu spui lucrurilor pe nume o perioadă, acestea capătă un zel ce arde în flacăra zecilor de cuvinte rostite pe minut cînd ne dăm din nou întîlnire. Abia aștept să te revăd, să-ți povestesc pe îndelete cum mi-am petrecut cea mai frumoasă vacanță de pînă acum, cum am scris pe plajă, pe tulpina unui bambus, pe oglinda transpirată din baie, pe retina unei perechi de ochi care și acum mă urmăresc de la distanță, că SUNT FERICITĂ! Să mă fi auzit cum strigam în plină ziuă că sunt fericită, pe străzile orașului a cărui nume înseamnă ”căldură”. În sfîrșit sunt fericită.

O să scriu mai tîrziu confesiuni pe petalele unei orhidei și o să le așez frumos printre paginile a zece cărți. Cu ele o să înceapă biblioteca noastră. O să tipărim cărți cu petale de orhidei printre pagini și o să le așezăm atent pe rafturile bibliotecii. O să le recitim apoi peste ani ca doi amnezici înnebuniți de propriul lor extaz.

Mereu am crezut în valoarea lucrurilor simple, în puterea și intensitatea lor. Să fie petalele de orhideie unul din miile de lucruri simple procreate de noi, între noi, despre noi, pentru noi și în noi. Să se compună realitatea doar din visurile noastre. Să mergem împreună pe aceeși parte a drumului. Să știu că-mi ești amic, coleg, iubit, amant și soț. Să tipărim cărți ținîndu-ne de mînă. Să mă obișnuiesc paradoxal cu tine. Să vrem să mai trăim o viață alături. Să uităm de existența pronumelui posesiv ”al meu”, ”al tău” și să-l adorăm pe ”al nostru”, petru că timpul trece în favoarea noastră iar eu știu că lucrurile au să se întîmple altfel.

Lui Robert în cea mai bună zi

Imagine

Și pentru că astăzi e cea mai bună zi pentru cea mai bună zi, pentru că e a ta, pentru că-i cea mai bună și pentru că după cum spuneai anume de ziua ta îți reamintește detaliat cum ar trebui de fapt să te simți, să privești și să respiri în toate celelalte zile ale anului, eu îmi amintesc nu știu cum de una din cele mai bune zile ale mele. Cînd am început să te iubesc cu ochii – citindu-te de fiecare dată, apoi cu urechile – cînd te-am auzit prima oară, apoi cu gîndul – cînd îmi domini nopțile și nu pot să adorm, cu speranța – stăruind clipa primei noastre întîlniri, și acum cu sufletul – cînd fiecare milimetru din mine tresare numai gîndindu-mă la tine sau de fiecare dată cînd îți aud prin mulțime numele. Îmi ești scump și drag de mult. Îmi ești special și unic, de mult. Îmi ești prieten și chiar mai mult decît atît! Îmi ești cel spre care mă îndrept cu toată ființa cînd radiez de fericire și ard de nerăbdare să ți-o împart, cînd sunt confuză și nu mai știu încotro să o iau, cînd mi-e greu, cînd cad. Revin atunci în brațele-ți calde, îmi încolăcesc mîinile în jurul gîtului tău și aștept. Ca prin minune în citeva clipe mă simt ca acasă. E cald, e bine, e confortabil și sunt în siguranță.  Tu ești Robert al meu și-ți mulțumesc pentru asta.

Să știi că nu ești unicul norocos! Eu sunt la fel de norocoasă ca tine, ba mai mult! Orice dialog dintre noi pentru mine e o lecție, e ceva nou de învățat. Deci, pe lîngă faptul că sunt onorată să te cunosc, mai și deprind cîte ceva, maestre!

Tu mi-ai arătat cum ar trebui să fie o femeie puternică și independentă, mai mult decît atît, mi-ai băgat în cap ideea că eu sunt așa sau cel puțin voi fi așa. Asta ma ajutat mult să mă dezvolt ca personalitate în ultimii ani și să fiu încrezută în forțele proprii. Și toate doar pentru că tu poți să dărui oamenilor prin cuvinte ceea ce alții nu pot nici prin fapte. Tu poți să dai startul sentimentelor să curgă printre cuvintele pe care le rostești și să semeni frumosul chiar și atunci cînd taci. Ai o aură pe care o simt de la sute de kilometric distanță. Și în ciuda faptului că nu pot să-ți fiu azi alături, să te strîng în brațe și să-ți spun live și în premieră aceste cuvinte, nu-mi rămîne decît să-mi fac planuri pentru viitorul zece mai și să-ți doresc din tot sufletul să-ți atingi orice scop propus, să continui să faci tot ce te face fericit și să nu cedezi niciodată greutăților. Și da, să nu uiți că eu sunt aici mereu descoperind în tine maestrul și bărbatul pe care oricare femeie și-l dorește alături.

Știu că cuvintele astea simple și stîngace sunt cu mult dincolo de limitele decenței și admisibilului, dar cert e că-s spuse din suflet. Iar în acest moment nu-mi pasă dacă-s spuse la telefon, postate pe facebook, scrise undeva și lăsate acolo necitite, postate pe acest blog modest și out-of-date, important e să ajungă la tine, să readea măcar jumătate din respectul și dragostea pe care ți-o port și să-ți aducă aminte că azi e cea mai bună zi și e a ta!

La Mulți Ani, dragă Robert!

Tu ca un intermediar al retro- și prospectivului

Imagine

Afluenții rîului meu de gînduri azi sunt secați. Poate despre asta ar trebui să scriu? Nu de alta dar tot încerc să-mi adun gîndurile, să le unesc pe toate cap la cap și să le întind aici pe foaie. Mă chinui așa de cîteva zile, de cîteva zile bune, cum și Hemingway își căuta colțul potrivit pentru a scrie cîteva propoziții pe care le tălmăcesc acum mii și mii de cititori. Nu, nu, nu mă compar cumva dar se simte lipsa ta acolo unde obișnuiai să fii. Știi tu, îți mai povestisem de ce cafeaua se servește cu umerii goi și de ce cînd ies din casă probez trei alte perechi de pantofi pe lîngă cea pe care am ales să o încalț azi. Și-ți mai vorbisem despre cum eu sărbătoresc Anul Nou în aprilie și despre cum mirosul tău îmi alintă receptorii olfactivi în nopțile de vară.

Și dacă ar fi să vorbim nopți la rînd despre aceste lucruri și să le dăm sens pe cît de mult încape, s-ar prăbuși ore întregi peste noi măsurate în mm/Hg. Presiunea lor ți-ar arăta felul în care să-mi împletești trupul în priviri, să-l parfumezi cu tine, să-l ții în brațe și să-l presori cu amprente. Căci noaptea e scurtă, iubite, iar noi avem doar una…

Miros de aprilie în calendarul meu. Primăvara aceasta cireșii și-au luat angajamentul să înflorească înainte de vreme, de parcă mi-ar ști secretul. Țin să vin la tine Duminică dimineața. Să-ți cuceresc granițele pe vîrfuri de degete cît încă dormi așa pueril înfășat într-o formă intermediară a metamorfozei vis-realitate. O să-ți pătrund deci, pătimaș sub cearșaf chiar în Duminica floriilor și-o să te țin lîngă mine pînă cînd ardoarea acestei sărbători o să-și reverse ezoteric conținutul peste noi.

 

O bătălie pe care fiecare o interpretează în felul său

Imagine

Continui să edific… Vrei să știi cît timp îmi ia asta zilnic? Vrei să cunoști de ce o fac? Vrei să înțelegi de ce-ți repetam de nenumărate ori că noi încă de la început am renunțat la ceea ce nu ni s-a pus la dispoziție, defapt? Bine, atunci lasă-mă să-ți zic că nu toți cei cu care te lupți îți sunt inamici, așa cum nu toți cei care te ajută îți sunt prieteni.

Cînd am conștientizat că viața e o luptă, o bătălie pe care fiecare o interprează în felul său, am mers împreună cu turma mai bine de trei ani. Apoi m-am oprit și-am început să sap. Am început să caut. Am început să sculptez, să confer ideilor contur, să plasez unele personalități în rame, să dau priorități, să-mi formez vise, să-i construiesc un adăpost celui care va trăi cu mine mai apoi, să fac așa încît să-mi placă și mie ce fac, să cred că drumul pe care merg nu e greșit iar punctul meu de origine urmează să se definească mai apoi printr-o valoare numerică care a avut direcție și sens. Toate astea au de partea cealaltă un grad uniform iradiat de rațiune. Nu sunt cumva o adeptă a Talmudului, nu, dar analizînd lucrurile scolastic și conferindule acestora o doză anumită de pedanță am înțeles defapt că nu toți cei cu care interferăm zilnic sunt potențiali prieteni ,și invers, precum și nu toți cei cu care luptăm ne sunt dușmani. Prefer să-ți aduc un mic exemplu nu înainte de a-ți așeza ușurel degetul arătător pe buzele-ți miezoase. Mi-a zis cineva odată că sunt falsă, că în spatele zîmbetului meu și voinței mele nespuse de a ajuta, înțelege, îngriji și exista alături, lucrurile se văd defapt ca în oglindă. M-am gîndit din prima că ar putea fi adevărat și-am continuat să sap, însă de data asta în mai multe direcții. Apoi mi-am dat seamă că omul dat lupta cu mine, vedea în mine un beligerant. E păcat să afli că cineva vede în tine un latent adversar, și tot odată e savuros acest fapt. Pentru că un concurent prinde a fi concurent numai și numai dacă acesta este unul redutabil. Pe de altă parte, am întîlnit oameni care-ți ung blîndețe și amabilitate pe pîine și ți-o servesc la dejun, care-ți cîntă în strune pînă cînd astea sună frumos. Ce se aleg mai apoi cu ei sunt doar faptele lor reprobabile și asentimentul nostru blamabil.

În ciuda faptului că astea încă se mai întîmplă dar totodată și datorită acestui fapt, eu, continui să edific!

Ultima noapte în Madrid sau cum jertfa este cunoaștearea precisă a unui țel

Imagine

Te-am visat noaptea asta.

Țin să-ți povestesc pentru că a fost ceva interesant, mi se pare. Eram în obișnuita mea sală de lectură. Citeai și tu ceva acolo. Spre marea mea mirare, era foarte aglomerată sala, presupun că era timpul sesiunei. Mulți studenți, în mare parte necunoscuți, aveam senzația că mă aflu în altă sală de lectură de fapt. Stăteam așezată în urma ta așa încît puteam să-ți văd spatele și un sfert din profilul drept al tău. Nu am vorbit dar îmi îndreptam peste fiecare jumătate de minut privirile spre tine și îți simțeam căldura cuprinzîndu-mă ca fir de fum plutind. Era ca și cum conversam pe o frecvență numai a noastră. Mă punea în gardă faptul ca de fiecare dată cînd îmi ridicam capul și priveam spre tine, multă lume din sală se uita la mine, îmi urmărea mișcările globilor ocular, mimica. Eu eram fix în starea de spirirt în care mă aflam ieri. Aveam nevoie de două brațe să mă cuprindă  strîns și două buze să-mi spună: ”Totul e bine. Eu îți sunt alături”. Ei bine, în cazul nostru pe deasupra s-a mai inclus și un sărut de cîteva secunde. Nu am crezut că poate fi atît de frumos să visez pe noi sărutîndu-ne. Din păcate nu pot să-ți redau senzația. (Într-un fel impropriu, eu deja știu cum o să mă simt cînd o să te sărut prima dată )

Apoi toată acțiunea s-a mutat în subsolul casei mele. A venit la tine o femeie într-o stare postoperatorie. Nu mi-ai zis cine e și probabil nici nu mi-ai fi spus dacă nu te întrebam. Cică era o colegă sau fostă colegă. Aveam ceva dubii în privința asta, oricum. Tu trebuia să-i drenezi activ cu o seringă niște lichid din cavitatea peritoneală, undeva la nivelul bazinului mic, cam în dreptul fosei iliace stîngi. Pe semne, făceai asta de o vreme și pe semne, ea nu te-a vizitat vreo două zile, pentru că era o cantitate destul de  semnificativă de lichid transsudadiv acolo. (astea-s deja deduceri de-ale mele profesionale. Oare ce-o fi avut?). A plecat.

Peste un timp am coborît din nou în subsol. Te căutam. Nu știu de ce te aflai acolo, de parcă te ascundeam de cineva. Cînd am pașit pe ultima scară de jos, te-am văzut într-un colț al beciului rece, alături de o groapă neagră, pe care o știam drept foarte adîncă.  Aruncasem în ea de mult, cînd eram copilă, o pisică pe care am omorît-o. Știam că dacă o arunc acolo, nimeni nu o va găsi și tot ce a existat în legătură cu ea pînă la moarte, se va șterge din mințile tuturor celor care au memorii cu ea (cît de complicat e).

Erai într-un ortostatism încordat, cu un cuțit în mîna dreaptă în flexiune. Aveai o pată de sînge proaspăt pe tricoul alb. Te uitai la mine cu o privire fulgerătoare și parcă speriat dar în același moment mulțumit de sine, mi-ai zis: ”E prima mea necropsie!” Spre marea mea mirare, nu m-am speriat prea mult. Mă simțeam de parcă era ceva normal pentru un bărbat care știe atît  de multe despre o femeie, care încontinuu o studiază, analizează, deifică și imortalizează. De parcă, prima ta necropsie, era ultima schiță în piesa ta de artă. Nu am aruncat în groapa de alături trupul gol care zăcea la picioarele tale. L-am lăsat acolo și am plecat. Era o frică în tine și în același moment nu era. Frica aia de a nu fi descoperit de cineva, de  fi dovedit, că tu ai făcut crima (ce rece sună). Și mie mi-era frică dar te acopeream, nu puteam să-ți garantez siguranță, însă știam că o să te țin sub aripile-mi cît o să pot. M-am gîndit că pot ajunge și eu goală, zăcînd jos, pe pămîntul rece, dar nu, nu puteam să te las. Cînd m-am trezit, mi-am adus aminte de monospectacolul la care am fost ieri, de ultima soție a lui Pablo Picasso, Jaqueline și de ultima ei noapte în Madrid.

Pentru tine, despre tine, înăutrul meu

Imagine

Îmbrăcată ca o paparudă calc peste așternuturile albe și aduc noaptea cu tine la braț. Tălpile umede pe scînduri lasă urme și creează concepții despre cum se face dragostea cu ochii închiși. Îmi încingi mijlocul cu mîinile tale și ne modelăm reciproc din lutul adunat de acum patru ani. Cred pe deplin în puterea lunii pline și gemetelor plăcerii trupești. Și mai știu că efelinele ce mi le săruți în fiecare dimineață sunt explicația începutului unei zile perfecte. A da, și zilele cînd ne cuprinde răul de mișcare – motiv serios pentru a lua un interval de liniște între două perioade de activitate intensă, sunt zilele cu semnătura noastră în colțul drept de jos al paginii. Stai aici lîngă mine pînă cînd termin de scris pe alt cemtimetru patrat de piele istorii pe care le vom citi utopic mai apoi. Împletește-mi o coroană de flori, așează-mi-o pe cap, sărută-mă pe frunte și spune-mi că suntem eminamente unul pentru altul. Eu o să te primblu prin lumea mea ținîndu-te strîns de mînă. O să desenăm unul altuia pe față linii ale timpul și o să concepem bucăți din viața noastră. Căci după cum mai spuneam, frumosul stă în noi, iar cînd scriu, gîndurile nasc cuvinte aievea pentru tine, despre tine, înăutrul meu.

Tu ești celula mea atipică.

Imagine

Ți-ai aruncat ancora undeva între două țărmuri: al dialogurilor pline de noimă și al parafrazării cosmosului în care ne aflăm. Vreau să-ți spun că dacă aș vrea să mă alint cu cele mai valoroase cuvinte pe care le poate rosti un bărbat adevărat, atunci ar trebui să mă întorc acum patru ani în urmă, cînd a început totul. Ții minte de ce a trecut găina strada? Cum au răspuns marii filosofi la această interogație? Dacă nu, revino pe 16 decembrie 2010. Mi-ai relatat asta dintr-un colț al intelectului tău de care am fost uimită și continui să fiu. Am pășit alături de tine cu fiecare postare pe care o făceai pe un blog a cărui titlu mi-a trezit interes din prima. Chiar dacă toți, tu nu! Și te-ai ținut de cuvînt, știi?!

Tu ești celula mea atipică. M-ai făcut să gîndesc că e ciudat cum nopțile de vară cu luna strălucind înca mai exercită fascinație asupra oamenilor chiar și după atîtea milenii în care s-a scris despre asta.

Tu – în Clujul îndepărtat pentru mine în vremea aceea, eu – în Chișinăul cu urme URSS-niene, atunci cînd enzimele noastre catalizau reacții a două metabolisme diferite, timpul trecea prin filtrul dens al puterii dialogurilor noastre. Am învățat cum ordinea cuvintelor într-o frază, în tandem cu emoțiile și gîndurile adunate în circumvoluțiuni, pot crea poduri între oameni. Pot deschide uși spre cunoașterea de sine și dizolva pseudopersonalitatea noastră. Dacă îți aduci aminte, am avut o perioadă cînd ne întîlneam în nopțile calde de vară și le petreceam pînă în zori vorbind, jucîndu-ne și visînd ca doi romantici incurabili ce ne numeam. Ar fi trebuit să mai trăiesc în plus zece ani ca să te cunosc și tot nu mi-ar fi de-ajuns.

Încă nu am întîlnit pe nimeni care să aibă drept hobby admirația femeilor inteligente, observarea a tot ce e nou la o femeie, fie chiar dacă e vorba de o agrafă. Iar un bărbat care să-i placă cerceii ieșiți din comun la o femeie, unde s-a mai întînit?! Mă simt norocoasă! Le-am văzut pe toate la tine.

Să știi că am notat în lista noastră ”To DO!” fiecare plan, obiectiv turistic, lucru indispensabil pe care le-am discutat pînă la cele mai mici detalii. Nu ezit să pomenesc și de ”Secrets List” pe care am așezat-o cu grijă în primul sertar cîteva zile în urmă. Iar în această oră tîrzie, cînd amintirile răscolite se vor îndeplinite, repetate și niciodată uitate, mi-am reamintit ce mi-ai răspuns cînd te-am întrebat:  ”Ce ai scrie pe biletelul destinat pentru a fi pus in sticla de cognac pe care am beao pe litoral si mai apoi am aruncao în mare?”. Pot doar să zic că frumosul se întîmplă cu noi. Iar la cîte nu s-ar petrece nu avem decît să ne căsătorim într-un sat alb grecesc de unde se vede marea în spatele nostru.

Apropo, îmi place că ne culcăm amîndoi la aceeași oră, de parcă timpul a fost creat pentru noi. Mi-aș dori să avem un ceas al nostru, ale cărui ace să le orientăm la orice oră dorim noi, și așa de fiecare dată să trăim clipa. Un Carpe Diem pentru două perechi de ochi care nu s-au văzut niciodată. Și-aș mai vrea să-ți pronunț zile și nopți întregi numele, să te chem, să te întreb, să te cert și să te mușc instinctual de lobul urechii.

Tu ești celula mea atipică. Sună romantic.  Iar romantismul începe cu prima literă a numelui tău.

Lucrurile se aranjează în favoarea primăverii

1122013035620sd

Dintre toate zilele ce mi s-au strecurat printre degete ca firele de nisip, numai aceasta ma adus față în față cu mine.

Azi nu mi-am putut controla gîndurile, ordona emoțiile și stăpîni privirile. Te-am observat citind cu entuziasm în cărțile viitorului, după atîtea zile cînd ochii mei se obișnuiseră cu absența ta acolo. Nu știu ce vînt te-a adus și pe ce valuri ai cutreierat înainte, dar nici nu vreau să știu. Momentul ăsta contează într-atît, că dacă ar fi să fug pe-o clipă înafara cîmpului pe care-l creezi aici lîngă masa mea de scris, te-aș pierde din motive pe care doar conștientul le pricepe, pe cînd spiritul refuză să le afle. Pășim pe drumuri paralele, iar picăturile de acid citric ce mi le picuri pe buze sunt mai dulci decît mierea.

Pentru că vezi tu, piesă cu piesă, lucrurile se aranjează în favoarea primăverii. Deci, sunt mai mult decît sigură că în lupta dintre tînăra cea inocentă cu flori în păru-i sclipitor și mătăsos și cotoroanța iarnă, învingătoare va ieși primăvara. Să vezi cîte mîini împletite va presăra ea prin parcuri, cîte cuvinte de dragoste va strecura pe buzele a mii de îndrăgostiți și cîte șoapte fierbinți va împărți la pachet peste cearșafuri în timp ce liniștit și molcom mugurii vor naște flori și frunzulițe.

Fragment nocturn

Imagine

Ești țesutul viu al creativității mele interioare. Ești pînă la ultima respirație, cel ce-mi inundă gîndurile. Iar înainte de a-ți lăsa drept amintiri părți din mine, gîndește-te că lumea-i mică iar noi suntem nisipul din clepsidra de după oglindă. Gîndește-te la fel de mult ca mine! Acum că știi că iarna și vara nu se întîlnesc niciodată, lasă-mă să-ți destăinui că ploaia nu a mers niciodată contra vîntului iar în timp ce tu dormi eu desenez ziua de mîine.