Suntem structurați să ne împletim

Imagine

Oamenii se caută unul pe altu continuu. Se strigă pe nume, se cheamă, se-ndeamnă și se educă reciproc. Cum firele de ață nu se pot împleti decît doar cite două și mai multe, așa suntem noi structurați, ca să ne împletim cumva cel puțin cite doi și să ne continuăm calea comună. Aș fi vrut să cunosc pe cineva care a trecut prin toate de unul singur. Un idivid care și-a urmat drumul fără nimeni la braț sau măcar undeva în gînduri, niciodată în gînduri. Vreau să cunosc asemenea ins pentru că ăștia ori sunt puțini, ori nu există.

S-a întîmplat azi să-mi iasă în cale un bărbat. Nu o să descriu prea multe despre ce fel de bărbat era, însă o să zic simplu că era turist. Cred că știți despre ce vorbesc?! Cum sunt turiștii? Așa cum nu suntem noi, locuitorii unui teritoriu anume! La noi în țară ei de obicei se arată cu niște rucsacuri mari care par a fi grele și pline cu lucruri din ale turismului (care pentru fiecare din noi pot fi absolut diferite). Îmbrăca un palton negru pînă la genunchi, niște blugi pe care nu s-a obosit omul să-i tragă peste papucii ăia maronii pe care probabil i-a încălțat dimineață și a pornit să cutreiere Chișinăul și mai cu seamă Piața Centrală sau cine știe, poate Autogara. Acolo unde murdăria e la ea acasă mai ales cînd mătreața iernii cade lin pe asfaltul bortilit transformîndu-se într-o masă mare și neagră de bleașcă. L-am remarcat de la treizeci metri distanță și n-am putut să nu-i studiez căciula, sau mai bine zis fesul care era și el de culoare neagră și care îi cădea pe ochii precedați de o pereche de ochelari cu un cadru de formă patrulateră. Avea un fular colorat cu predominarea culoriilor verde, galben și roșu, care parcă neîndemînatic s-a autofixat în jurul gîtului. Părul îi ieșea de sub căciulă și barba era aburită de la expirațiile pe care le producea cînd striga cu desăvîrșire: “Rebeca!??” Cu rucsacul ăla mare și cu privirile rapide și scurte, gonea printre sutele de chipuri și siluete ce-i întretăiau calea, căutînd-o pe ea. I-am prins privirea preț de două secunde de unde înțelesesem cert că s-au pierdut unul de altul. Aș fi vrut să mă opresc să-i vorbesc, să-l întreb pe cine caută. Dar știam că nu-l pot ajuta cu prea multe. De aceea mi-am continuat drumul. Nu peste mult timp mi-am țintit privirea spre o domnișoară dezorientată. Care ba privea în urmă, ba la stînga, la dreapta. A mers un timp din urma unui bărbat. Care m-a făcut să cred că o conduce spre ceva anume. Dar m-am greșit… Ea avea ochii înlăcrimați. Ducea un rucsac roșu dar nu părea prea deosebită de oamenii de prin locurile de față. M-am oprit în loc și am urmărit-o. Avea în mînă o pereche de cizme, altă pereche în picioare. Rucsacul era plin de zăpadă, se vede că lunecase și căzuse. Se afla de partea cealaltă a străzii și luase cursul opus locului unde se afla turistul. Nu m-am gîndit prea mult. Mi-a luat trei secunde să trec strada și să strig: „Hey!!”. S-a întors speriată și mirată în același timp, îmi răspunde: ”Hi!”. ”Do you look for someone?”, am întrebat. Zice: ”Yeah”. La care eu: ”Ok, he’s over there”. Mi-a zîmbit. Se luminase la față, grăbise pasul…

Am privit în urma ei pînă i-am văzut îmbrățișîndu-se. Mi-am și schițat în minte dialogul lor atunci. M-am simțit frumos. M-am simțit așa ca și cum mi-aș fi regăsit firul meu pereche. Omul cu care am ceva în comun și fără de care mi-e frică într-o lume străină și diferită din Piața Centrală din Chișinău.

Oamenii se caută unul pe altu continuu. Se strigă pe nume, se cheamă, se-ndeamnă și se educă reciproc. Țineți-vă stîns de mînă și nu vă pierdeți!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s